Implantul Subperiostal

Istoria implanturilor subperiostale incepe in urma cu 60 de ani,la aparitie au fost in mare voga, ulterior fiind abandonate din cauza prejudiciilor pe care le aduceau patului osos – osteoliza.

La ora actuala implanturile subperiostale au fost modificate ca design. Conectorii s-au transformat din bare semirotunde in benzi plate, uneori fenestrate. Relansarea implanturilor subperiostale a devenit oportuna si datorita conduitei de limitare selectiva a implanturilor endoosoase. In principal a fost modificat designul lor tinand cont de atrofia diferita la maxilar (centripeta) fata de mandibula (centrifuga).

Zonele anatomice importante pentru utilizarea implantu lui subperiostal sunt la maxilar:

  • suprafata palatina a crestei edentate;
  • spina nazala anterioara (SNA);
  • eminenta canina;
  • apofiza zigomatica;
  • proeminenta malara;
  • hamulusul pterigoidian;
  • sinusul maxilar;
  • vestibulul nazal.

 

La mandibula trebuie sa se tina seama de gaura mentoniera, zonele de insertie ale muschilor milohioidieni, foarte importanta fiind zona interforaminala.

Pentru a avea succes, un implant subperiostal trebuie sa indeplineasca unele criterii de baza:

  • Trebuie sa fie atasat pe osul cel mai dens disponibil. Dupa pierderea dintilor, suprafata ocluzala a zonei maxilare posterioare este caracterizata aproape intotdeauna de predominanta osului spongios. Desi osul care delimiteaza sinusul maxilar este compact, el este de obicei subtire (ca o coaja de ou) cand sinusul este voluminos. Fata palatinala a crestei alveolare este alcatuita din os dens compact, care se comporta satisfacator la presiune. Zona cea mai buna pentru aplicarea unui implant subperiostal este cea dintre stalpii canini, atat palatinal cat si vestibular, pana la spina nazala anterioara.
  • Implantul subperiostal trebuie desenat pe modelul duplicat (realizat din aceeasi masa de ambalat din care se va confectiona tiparul), obtinut prin duplicarea modelului de lucru ce a fost turnat in urma amprentarii chirurgicale directe a campului osos primitor de implant. Zonele de sprijin pe care se va aplica implantul trebuie expuse pentru amprenta la o distanta de cel putin 2-3 mm, pentru a avea certitudinea amprentarii cu fidelitate a intregii zone de sprijin.
  • Pelotele implantului subperiostal, necesare stabilitatii impotriva fortelor laterale, trebuie sa inveleasca elementele anatomice reprezentate de: suprafata palatinala, spina nazala anterioara, stalpii canini, creasta zigomatica si tuberozitatea maxilara.
  • Un implant subperiostal trebuie plasat numai in zonele in care mucoperiostul este atasat ferm de os. Aceasta plasare este esentiala pentru fixarea implantului pe os.
  • Implantul subperiostal trebuie sa fie foarte usor. Daca acesta este mai voluminos si mai greu, el este afectat de gravitatie, un element foarte important pentru implantul subperiostal maxilar
  • Pelotele trebuie sa fie subtiri (2mm latime, dar numai subtiri) sau fenestrate (3-10mm latime, 0,5mm gosime), sa intrerupa cat mai putin legatura per iost-os si sa permita periostului sa plonjeze pe os prin fenestratie. Fenestratiile si pelotele subtiri usureaza de asemenea implantul.

Indicatia implantului subperiostal, atat la maxilar cat si la mandibula, este reprezentata de atrofia osoasa severa. Aceasta nu permite utilizarea implanturilor endoosoase pentru restaurarea protetica. De multe ori, plonjarea recesurilor sinusale in urma extractiilor dentare genereaza imposibilitatea inserarii implanturilor endoosoase.

Timpul I chirurgical

Prima etapa chirurgicala are drept scop amprentarea directa a osului, pentru realizarea modelului de lucru pe care se va concepe designul implantului subperiostal. Aceasta etapa are loc dupa o prealabila asanare a cavitatii bucale. Timpul I chirurgical incepe cu anestezie, urmata de incizia mucoperiostului, decolarea larga a lambourilor, chiuretarea si regularizarea osului. Zona expusa se va amprenta cu materiale de amprenta de consistenta vascoasa. In amprenta obtinuta se toarna modelul de gips.

Etape de laborator

Tehnologia de realizare a implantului subperiostal se aseamana cu cea de realizare a unei proteze scheletate. Dupa ce amprenta directa a campului osos ajunge in laborator, tehnicianul toarna primul model din gips superdur. Acest model este analizat de catre medic, este stabilit numarul conectorilor principali si secundari si numarul bonturilor protetice ce urmeaza a fi realizate, dupa care modelul este amprentat cu agar-agar pentru a se realiza modelul duplicat. Implantul pentru care vom exemplifica etapele de laborator este un implant subperiostal total mandibular.

  • Amprentarea modelului preliminar in scopul duplicarii;
  • Modelul duplicat, cu implantul desenat de catre medic;
  • Macheta din ceara;
  • Ambalarea;
  • Turnarea se va face prin succiune in mediu de argon;
  • Implantul subperiostal dupa dezambalare, inainte de prelucrare;
  • Implantul subperiostal, prelucrat, finisat si lustruit.

Timpul II chirurgical

A doua etapa chirurgicala consta in plasarea implantului subperiostal pe patul osos primitor de implant, care se poate realiza in doua moduri:

  • plasarea implantului imediat dupa timpul I chirurgical (in aceeasi zi in care a fost realizata amprentarea);
  • plasarea tardiva a implantului, dupa minim 3 saptamani de la prima interventie, dar nu mai tarziu de 45 de zile, deoarece exista riscul modificarii campului osos, care poate avea drept consecita imposibilitatea utilizarii implantului.

Aceasta etapa debuteaza cu anestezie, incizia si decolarea mucoperiostului, cu precizarea ca in acest moment este foarte important sa urmarim limitele decontur ale implantului, pentru a nu risca sa facem o decolare insuficienta, lucru generator de stres pentru implantolog. Implantul se plaseaza pe os, iar micile inadvertente se augmenteaza cu material de augmentare. Apoi se sutureaza cu atentie, stiut fiind ca sutura reprezinta un factor cheie pentru succesul tratamentului. O sutura corecta si ferma asigura, pe langa o fixare primara a implantului, si izolarea acestuia de mediul septic bucal. Important este si tratamentul postopera tor cu antibiotice si antiinflamatoare. Dupa sutura, bonturile protetice vor fi slefuite la forma lor finala.

La 9-10 zile dupa inlaturarea firelor de sutura, se poate amprenta campul protetic in vederea realizarii lucrarii provizorii (daca aceasta nu a fost realizata imediat postoperator), urmand ca dupa aproximativ 30 dezile sa se poata trece la realizarea lucrarii protetice definitive. Pacientul purtator de implanturi va fi dispensarizat, necesitand prezentarea la control lunar in primele 6 luni, ocazie cu care se evalueaza si se corecteaza eventualele dezechilibre ocluzale. Apoi pacientul se va prezenta din 6 in 6 luni, pentru igienizari profesionale in scopul mentinerii unei stari bune a igienei buco-dentare, fapt ce se va rasfrange benefic asupra mentinerii in timp a implantului subperiostal.

Modalitati de prevenire a esecurilor in practica implantului subperiostal

  • Conectorii nu trebuie aplicati peste exostoze, reliefuri ascutite sau unghiuri osoase exprimate, deoarece forma pe care o va dobandi conectorul ce va traversa aceste zone va det ermina iritatii ale mucoperiostului, avand drept consecinta infectarea sau chiar necroza acestuia, ceea ce va duce la expunerea conectorului in cavitatea bucala.
  • Liza osoasa indusa de factorul micorbian local, dar mai cu seama existenta unei porti de comunicare intre mediul septic endo-bucal si campul osos pe care se sprijina implantul subperiostal sunt de asemenea consecinte ale unui concept deficiar al implantului.
  • Conectorii secundari (care nu au montate bonturi) trebuie sa aiba o grosime de minim 0,5mm si o latime de minim 2mm. Un conector cu latime foarte mica poate cauza resorbtie osoasa, in timp ce unui prea gros impieteaza aderearea periostului la os.
  • In zonele linguale, respectiv palatinale ale crestelor , pelotele trebuie sa fie solide, late, dar fenestrate, deoarece sprijinul pe aceste arii va conferi rezisten ta la miscarile anterioare si laterale ale limbii. Fene stratiile numeroase vor permite periostului sa plonjeze si sa se reataseze la os, reducand si greutatea implantului.
  • In zonele cu densitate mare osoasa, pelotele nu tre buie sa fie prea voluminoase sau prea numeroase. De mare importanta sunt pelotele ce se sprijina pe spina nazala anterioara, eminentele canine, precum si zona palatinala a crestei maxilare, sau zona m entoniera la mandibula.
  • De cate ori este posibil, o bara continua vestibular anterior trebuie sa fie inlocuita cu extensii vestibulare, legate cu conectori. Astfel, fiecare parte a implantului nu va avea o influenta mare asupra ce lorlalte; in caz de nevoie, aceasta poate fi indepartata prin taierea conectorului.
  • Implanturile pot fi aplicate chiar daca conectorii secundari sau pelotele secundare nu sunt adaptate intim la os. Insa, in punctele cheie de sprijin adaptarea trebuie sa fie perfecta. In acest caz, deficientele minore pot fi augmentate cu granule de hidroxi-apatita sau os liofilizat.
  • Postoperator, pacientii purtatori de implanturi subperiostale, vor fi monitorizati din 24 in 24 de ore timp de 9-10 zile, pana se indepa rteaza firele de sutura. Cu acest prilej se poate evalua integrarea muco-periostala a implantului.

Leave a Reply

Your email address will not be published.